Chip străin, Kobo Abe

După Yasunari Kawabata, Kobo Abe este al doilea scriitor japonez pe care-l citesc, and damn, they were good!

Am inaugurat (re)deschiderea bibliotecii județene cu secția de împrumut pentru adulți din Timișoara, cu 2 exemplare din volumul 2 din Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas, duse înapoi a doua zi, zi în care m-am ales cu Caesar tot de Alexandre Dumas (prea istoric, prea boring) și Kobo Abe cu Chip străin, procurat deoarece cartea Omul cutie, de același autor, nu era de găsit prin bibliotecă.

Nu știam la ce să mă aștept de la cartea asta, iar când am citit primele pagini care mă anunțau că va fi o povestire (plictisitoare?!), un monolog bla bla bla. Dar a fost faină; m-a captivat tot, fără să mă plictisesc, cu pauze, să pot asimila mai bine ce citeam.

Este vorba despre un om de știință mutilat facial, care scrie trăirile și întâmplările prin care trece, soției sale. Este trist, tot ce povestește el, cum oamenii au mai multe măștii, și cum nu știe care ar trebui folosită permanent, cum își creează propria mască crezând că astfel o înșeală pe soția lui și restul lumii, fapt în care eșuează lamentabil și umilitor, pentru că masca este adevărata lui față, și multe altele.

Ce mi-a mai plăcut foarte mult a fost faptul că personajul principal înnebunea, as in going crazy, fără să-și dea seama. Era un nebun al cărui univers propriu era cel real și cel corect, și căruia nu i se părea că face nimic deplasat. Deși e logic să fie așa, ca nebunul să trăiască în propria-i lume, tot mă fascinează tema nebunului care nu știe că e nebun.

Are și niște cugetări interesante, cum ar fi fraza mă întreb cum or reuși cei ce nu se iubesc pe ei înșiși să-și găsească prieteni? Bună întrebare!

Deși mi s-a părut puțin previzibilă, mi-a plăcut și aș mai citit-o; sunt sigură că aș găsi lucruri noi pe care acum nu le-am luat în seamă. Asta mă duce cu gândul la o replică din Iona de Marin Sorescu, citită de curând pentru școală, în care se zice că un om are nevoie să se nască de mai multe ori, pentru că are lipsuri multe în fiecare viață, și că trebuie să treacă prin toate. O voi mai citi… cândva în viitor.

Și finalul:

După părerea mea, poți scrie numai atunci când nu se întâmplă nimic.