Stapanul muntelui

Titlu original:  Le gentilhomme de la montagne (El Salteador)

Autor:  Alexandre Dumas, tatal

Serie:  –

Editura:  Forum, Bucuresti 1992

Anul aparitiei: buna intrebare! (nu gasesc nici o informatie despre acest detaliu…)

Buna de citit cand: vrei o iubire ca-n povesti

Am tot amenintat eu ca voi citi o carte de Dumas, ca-mi era tare dor de el, si iata ca am inceput colectia mea dumaista, cumparata in timp de la anticariate.

Am redescoperit acea lume romantica, in care barbatii se indragostesc la minut, si raman indragostiti pana in ultima secunda a vietii, pe care de obicei si-o pierd tot din cauza iubirii. Acea lume unde nu deranjeaza pe nimeni ca o fata de 16 ani e indragostita si chiar se marita cu un barbat de 30. Acea lume in care onoarea e cuvantul de baza si unde se pierd razboaie datorita unui cuvant dat. Acolo unde respectul te fluiera pe strada si in fiecare casa exista cel putin o iubire interzisa.

Ah, Dumas Dumas… iar ma faci sa visez cu ochii deschisi…

Mai de mult, cineva mi l-a comparat pe Dumas cu un telenovelist. Nu mai tin minte ce am zis sau facut, dar nu cred ca a fost frumos, avand in vedere ca mi-am blocat memoria. E o blasfemie sa-i zici asta lui Alexandre Dumas. E ca si cum i-ai zice lui George Lucas ca printesa Leia trebuia sa se casatoreasca cu Luke, sau lui Al Pacino ca nu a facut un nas convingator in Nasul. Sau lui Galileo ca de fapt, Pamantul nu se invarte in jurul Soarelui. Pai da’ cum pana mea sa-l faci pe Alexandru Dumas telenovelist?! In cartile lui actiunea nu dureaza o vesnicie pana cand Marimar afla ca e fiica nu stiu carui bogatas, personajele nu sunt strict bune sau rele, sunt oameni. Oamenii aia simt, nu sunt jalnici in prestatiile lor si, chiar daca sunt personaje de poveste, actiunile lor ii costa. Nimic nu e gratuit, totul se bazeaza pe istorie si fapte omenesti si oameni. Brrrr, ma calmez acum. Lui Pacino nu-i place sa ma enervez, ca-mi aduc aminte de Heat si incep iar sa comentez.

Revenind la poveste, care NU este o telenovela.

In stilul lui caracteristic, nimic la povestile lui Dumas nu e previzibil (asa cum e in telenovele!!!), si deci, inceputul cartii, care e o descriere a catorva munti din Spania, nu-ti lasa absolut nici o idee despre ce urmeaza. Practic, e ca si cum te-ar lasa in mijlocul desertului, ti-ar spune in ce directie sa mergi, dar nu si unde o sa ajungi, si pentru noi, europenii care nu s-au deplasat in afara continentului, deznodamantul este de neprevazut. Poate ne mananca vreo soparla mutanta pana ajungem la vegetatie, sau apa, sau ceva. Na, cam asa e la acest autor; zero idei despre unde se indreapta intriga povestii. Cred ca am mai zis-o, dar o repet: nu suport descrierile. Mi se par asa, fara rost, mai ales cand se intind pe n-spe mii de pagini, insa la Dumas mi-au placut intotdeauna. Omul asta povesteste parca plin de fericire tot ce vede, incat te transpune acolo, si te lasa sa descoperi singur. Vine asa, natural. Ca si cum te-ai uita la imagini. Interesant procedeu. Printre putinii care reusesc.

Anyway, apar in poveste si doua personaje, ma rog, trei: un gentilom, fata lui si o tigancusa. Nu ai da doi bani pe acea tigancusa la inceput, dar in final se poate intampla, la fel ca in cazul meu, sa devina personajul preferat. Evident, exista si un stapan al muntelui, in jurul caruia se invarte actiunea, si, as putea spune, in jurul caruia se invart femeile. Eh, la naiba, daca traiam pe vremea aia si l-as fi cunoscut, si eu m-as fi invartit in jurul lui. Cred ca are de-a face cu acel ceva de bad boy. Hmmm…

Itele se incurca atunci cand cateva principii ale acelei perioade sunt incalcate: parinti jigniti, dueluri, suferinte din dragoste etc. Cat despre final… a trebuit sa-l citesc de doua ori ca sa ma asigur ca am inteles bine. Sa ma bata Al Pacino daca am prevazut macar o fractiune de final!

Inca o chestie care imi place foarte mult (pana la enervare as putea spune) la Alexandre Dumas este istoria. Dupa fiecare carte a lui, dau fuga pe internet sa vad daca faptele istorice, sau ma rog, partile cu regi si regine sunt reale, intr-o oarecare masura. Intr-un timp, cand eram in perioada Cei trei muschetari, ajunsesem sa ma cert cu profesoara de romana, din cauza cardinalilor Frantei. Atat de precis e in informatii!

Acestea fiind zise, ma voi apuca de Autobiografia lui Al Pacino. Poate am asteptari prea mari, dar presimt ca va fi biblia pacinistilor. Uhuhuhuh, si maine am maraton de filme cu Al Pacino. I’m a lucky lady!

Un gând despre “Stapanul muntelui

  1. Pingback: Stapanul muntelui - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s