31 iulie 2010 – Scrisori

Imi plac scrisorile. Imi place parfumul lor de hartie calatoare; imi plac petele de cerneala care impodobesc, ici colo, foaia de hartie; sentimentele exprimate cu greu din cauza barierei scrisului; tremuratul de mana cand fraza e plina de emotie; entuziasmul cu care ma grabesc sa deschid plicul, fara a-l altera prea tare; ideea ca in plic poate fi mai mult decat o foaie; sa raspund la o scrisoare.

Ma intristeaza faptul ca acum exista mail-uri, si telefoane celulare. Evident, sunt de folos cand vrei sa trimiti o informatie urgenta, dar parca uneori simt nevoia sa merg la posta sa cumpar un plic.

Pana acum cativa ani comunicam cu 2 prietene prin scrisori. Apoi ele au crescut, si li s-a parut sub conditia lor de tinere sa trimita scrisori, si am ramas doar eu, cu dorinta de a o face. Uneori, ma gandesc sa merg la posta sa iau atatea plicuri cati prieteni am, si sa le trimit scrisori, chiar daca inauntru ar fi scris doar: ce ai visat azi noapte?; chiar daca stam in acelasi oras.

Tot de scrisori legata am o amintire amuzanta si umilitoare. Pe cand avea vreo 8-9 ani, cred, si-mi petreceam verile la sat, mi-am cunoscut doi verisori, frati, care si ei stateau de obicei la oras. Si, impreuna cu prietena mea, i-am impartit asa cum imparti doua pixuri colorate: unul eu si unul ea. Si intr-o zi, noi, satule sa ne invartim in jurul degetului, ne-am decis sa le scriem scrisori de dragoste, sa stie si ei ce simtim noi. Zis si facut. Am scris cea mai frumoasa scrisoare din viata mea; era colorata, plina de poezii, cred, si, evident, doua buze roz ce impodobeau apelativul din titlu. Si am mers sa le ducem. Ei nu erau acasa, asa ca le-am lasat pe capita de fan din fata portii lor, si am fugit cat ne-au tinut picioarele in curtea bisericii, sa mancam nuci si sa-i asteptam pe baieti, care urmau sa vina si sa ne spuna cat de mult ne iubesc.

Doua ore mai tarziu, cand burtile noastre nu mai suportau nuci verzi, ne-am dus fiecare spre casa.

Si cand bunica mea s-a intors acasa, a inceput sa rada de cum m-a vazut. Mi-a zis: pai bine fata, tu vrei sa ne faci de rusine in tot satul? Ce te-a apucat sa-i scrii lu’ varu’tu? Si tu si aia… Sunteti nebune!

Eu am inlemnit. De unde stia dusmanul ca eu imi marturisisem iubirea?!

Si, drept raspuns, a continuat bunica: le-a gasit bunica-sa in claia de paie. Le-a citit si le-a aruncat.

Nu mai stiu exact ce s-a intamplat apoi, dar cred ca am plans. Am plans de rusine, de nervi ca el nu a citit niciodata scrisoarea la care depusesem atata efort, de tristete ca el nu va afla niciodata ce simt pentru el, de umilinta, caci stia tot satul.

Acum imi amintesc cu drag momentul primei mele scrisori de amor ( si ultimei de altfel), si sper, ca pe viitor, sa mai am ocazia sa scriu scrisori ( nu neaparat de iubire si nu neaparat pentru verisorul meu).

P.S.: Am amintit ca fata care a scris alaturi de mine pentru celalalt verisor era verisoara mea? Eh, family business…

Un gând despre “31 iulie 2010 – Scrisori

  1. Pingback: 31 iulie 2010 – Scrisori - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s