Un mister medieval

Titlu original: Morality play

Autor:  Barry Unsworth

Serie:  –

Editura:   Leda, Bucuresti 2008

Anul aparitiei: 1995

In sfarsit am terminat de citi si cartea asta! O chinui de vreo 3 luni.

Mi-a placut foarte mult titlul si ce-am citit pe spatele cartii, lucru care de altfel m-a determinat s-o cumpar. Dar nu e cine stie ce. E interesant punctul de vedere al unui tanar cleric asupra unei trupe ambulante de teatru, formata din 5 barbati si o femeie.  Pe mine m-a interesat mai ales din punctul de vedere al teatrului. E curios ca in acele vremuri (secolul 14), tot ceea ce era jucat de artisti continea un caracter obligatoriu religios, adica toate piesele aveau legatura cu religia. Toate acestea din doua motive: 1. se credea ca oamenii numai despre asta erau interesati, 2. erau aruncati in puscarie daca jucau piese ce nu erau pe gustul clericilor. Si din acest punct de vedere, ma bucur atat de mult ca acum, in secolul 21, exista libertatea asta a exprimarii. Ingradita, dar exista!

Conflictul povestii e decizia lui Martin, conducatorul trupei de teatru, de a face o piesa dupa un caz de crima din oraselul in care au poposit. Si incepe o investigatie, crearea piesei, adunarea lumii, toate astea destul de interesante, daca sunt privite din perspectiva acelei perioade. Partea culminanta e atunci cand ei descopera ca respectiva crima nu s-a comis asa cum li se spusese ca s-a comis, si de aici o intreaga aventura. Ma rog, aventura aia dureaza ultimele 40 de pagini, dar hei, nu putea fi toata cartea la fel de palpitanta…

Si, ca aproape in orice carte pe care o citesc, exista un anumit ceva care ma pune pe ganduri, si aici am fost obligata sa gandesc mai mult decat a trebuit. Obligata de mine, bineinteles. De ce? Pai, mi-am dat seama ca in sec. 14 nu erau detectoare de minciuni, proba amprentelor, analiza tesuturilor, datarea cadavrelor si alte lucruri. Atunci era ciuma, arma insangerata, sugrumare, forta bruta si un motiv, de obiei legat de bani. Si totusi, in aceasta poveste este un jude (adica judecator) care descopera adevarul despre respectiva crima, intr-un mod foarte intuitiv, bazat mai ales pe inteligenta. Si m-am gandit eu la cat de greu era sa dovedesti nevinovatia cuiva in acea perioada. Si cat de inteligent trebuia sa fi ca sa faci o treaba buna pe post de jude. In ziua de azi e suficienta o diploma ca sa ai in mana ta viata unor oameni. Trist.

Un lucru m-a enervat extrem de mult la povestea asta, la fel ca si in Ultimul rege al Scotiei, si anume: naratorul la persoana 1 si faptul ca aproape in fiecare capitol exista expresii de genul: si totusi asta nu ne-a anuntat de evenimentele ingrozitoare care s-au intmaplat in continuare. Ce ma enerveaza lucrul asta! Normal ca se intampla ceva important in final, altfel nu ar fi o poveste, dar vreau sa descopar, nu sa fiu anuntata ca la ora fixa de ora fixa. Iar atunci cand finalul nu se ridica deloc pe masura ‘publicitatii’, imi lasa un sentiment amar de goliciune. Prefer sa nu ma astept la nimic, si sa primesc, decat sa astept si sa nu primesc.

In concluzie, e o carte draguta din punctul de vedere al informatiilor despre teatrul medieval, dar n-as mai reciti-o.

P.S.: Mi-e dor de Alexandre Dumas si Albert Camus…

P.P.S.: Am gasit un film care l-a depasit pe Dancer in the Dark in topul preferintelor mele: Schindler’s List!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s