Si cu Ionut ce facem?!

Fratii Jderi, Mihail Sadoveanu

Inainte de orice, tin sa precizez ca am citit abia primul volum de la Editura Tineretului, 1960, dar ca am in plan sa le citesc si pe celelalte doua, doar se cer la BAC…teoretic.

Este primul roman romanesc de acest gen pe care l-am citit, à la Alexandre Dumas, dupa umila mea parere, si desi nu mi-a placut foarte mult, am gasit-o oarecum interesanta.

Imi place combinatia dintre istorie si alte intamplari, si mi se pare ca acelasi lucru il face si Sadoveanu aici. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu stilul de a vorbi si a scrie al autorului, cu fondul istoric romanesc, care, spre rusinea mea, nu imi este prea cunoscut, si sa tin pasul cu intamplarile intercalate cu descrieri in care risti sa-ti pierzi atentia. Plictisitoare pe alocuri (vezi descrierile lungi si necolorate), are unele momente in care chiar te tine cu sufletul la gura, sau la gat… Nu am mai citit de mult o carte de gen ca sa-mi aduc aminte cum te tine o carte cu sufletul la gura… Anyway, au fost doar 2-3 intamplarele care m-au facut sa citesc capitol dupa capitol, pentru ca in rest bifam ziua si capitolul.

De cand intra Ionut in voia lui Alexandrel-Voda si se indragosteste de Nasta, in mintea mea cartea capata un usor iz de iubire taraneasca terminata tragic (Ion a lui Rebreanu si Moara cu noroc a lui Slavici au cam pus o amprenta pe viziunea mea de iubire taraneasca). Acolo au fost cateva capitolase care mi-au atras atentia, nu foarte tare, dar destul incat sa citesc 2 capitole pe zi. Am inteles absolut nimic din lupta lui Alexandrel cu […] si din cum sau de ce au fost rapite Nasta si mama ei, desi am citit si recitit respectivul capitol. Sadoveanu are un limbaj greu, si ce nu-mi mai place la el este infloritura dialogurilor. Nu stiu daca pe atunci se vorbea asa sau nu, dar cand citesc un mega dialog de-al unui respectiv taranel, casc de 3 ori si recitesc ultimul rand de cel putin 2 ori, pentru ca imi dusesem gandul pe alte plaiuri. De ce atatea inflorituri, si descrieri, si talent la vorba din partea oricui, nu pricep. Tot mai bine ca Simion, important sa stii doar : da, nu, mi-e foame.

Finalul cartii m-a surprins intr-un mod foarte placut. Desi Nasta s-a sinucis, rapita de langa boierasul ei, nu povestea de dragoste mi-a sarit in ochi, ci familia Par Negru. Daca eu as fugi de acasa dupa Bill Gates, ma indoiesc ca mama, sau tata, impreuna cu cei 4 frati ai mei fluturati prin tari straine, s-ar reuni si ar veni sa ma caute. Jos palaria pentru morala lui Sadoveanu, cand fratele-i frate si fara bani.

Desi lupta finala a Jderilor cu Suleiman-Beg (:)) funny name) nu a fost mai lunga de o pagina si cateva randuri, a fost cam punctul culminant din toata cartea. Nu a fost tocmai lupta lui Stefan cel Mare de la Razboieni (exemplu negativ…), dar a fost lupta unei familii, pentru apararea fiului cel mic, neligitim!

Si acum, la sfarsit, am ajuns la concluzia ca aceasta carte m-a tinut cu sufletul la gat, imediat sub marul invizibil al lui Adam, si asta doar pe final.

Merita citita cartea, daca nu pentru cele 2 ‘faze’ povestite mai sus, macar pentru a invata cum vorbeste/vorbea un roman romanesc; si ca sa il admiri pe Ionut si Simion, doi Feti Frumosi, si nu zic asta pentru ca erau frumosi, doar pentru ca reprezinta personajul tipic de basm, voinici si fermecati, poate mai putin fermecati, dar cu tupeu!

P.S. Nu-mi place Bill Gates… era doar un exemplu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s