Pavilionul cancerosilor

Daca ar vorbi cancerul...

Pavilionul cancerosilor, Alexandr Soljenitin, Editura Univers, Bucuresti 2009

Pffff, ce ti-e si cu rusii astia… Sunt japonezii europeni (pentru partea europeana).

Cartea asta e ca o palma peste fata rusilor si a lagarelor, a politicii corupte si a rasismului, a birocratiei si a minciunii. E una din povestile alea care te fac sa apreciezi lumea in care traiesti acum si care iti induce gandul ca si tu poti schimba lumea in bine; sau ma rog, in ceea ce crezi tu ca-i bine.

Este vorba de pavilionul nr. 13 dintr-un spital, acolo unde sunt adusi bolnavii de cancer. Dupa cum cred ca e lesne de inteles, nu este tocmai cel mai fericit colt al spitalului. Tot felul de oameni se gasesc acolo, de la deportati politici, la burghezi snobi si enervanti, la muncitosi cinstiti peste care a cazut nepasta bolii, la copii, la tineri studenti si asa mai departe. Fiecaruia ii se spune povestea pe rand de catre autor, mai dezvoltata fiind cea a lui Oleg Kostoglotov, eroul romanului. Drept e ca nu se arata finalul fiecarei povesti, ci doar ceva din trecut si prezentul, lasat spre a fi decis in viitor.

Fiecare are problemele lui, fiecare are grijile lui si povestile lui, dar toti sunt uniti de acelasi lucru: boala, care nu iarta nici macar doctorii. O intrebare foarte curioasa si interesanta a fost urmatoarea: pentru ce traim?, intrebare care se pare ca a fost luata dintr-o carte de-a lui Tolstoi (e plin de Tolstoi pe aici ). Au venit ceva raspunsuri, dar unul m-a induiosat, nu stiu exact de ce, dar a fost zis de o tanara sportiva (si cand spun tanara ma refer la adolescenta) si anume: ca sa iubim. Oare se mai gandeste cineva la asta cand stie ca poate zilele ii sunt numarate?

Raspuns: da, se mai gandeste! Chiar Oleg, care este pus in situatia de a alege intre doua femei, o studenta la medicina care-si face practica in spitalul acela si o doctorita, de varsta lui. Ce alege in final? Nu se explica clar, dar eu am asa o vaga idee

Un lucru m-a cam dat peste cap putin, pentru ca-mi vine greau sa cred ca asemenea situatii chiar erau posibile. Bolnavilor le era ascuns aproape tot tratamentul pe care-l faceau, tot ce aveau si n-aveau, chiar toata boala. Li se spunea doar: trebuie sa fiti tratati asa si asa. Nu le zicea nimeni ca sunt pe moarte, daca vor sa urmeze tratamentele acelea, daca vor sa moara acasa linistiti; nimic. Acolo doctorii chiar aveau drept de viata si de moarte asupra bolnavilor, fara ca acestia sa stie ce se intampla cu ei. Singurul Oleg care se mai impotrivea si cerea sa stie tot ce i se intampla din punct de vedere medical. Mi se pare asa de incorect sa ascunzi bolnavilor ce au. Oricat de grav ar fi, eu as prefera sa stiu adevarul, si daca imi aduc eu aminte bine, in ziua de azi este cam ilegal, si chiar poti fi dat in judecata ca doctor, daca ii ascunzi ceva bolnavului. Mi se pare corect! Viata imi apartine, si daca sunt pe moarte vreau sa stiu, sa-mi traiesc ultimele clipe asa cum vreau.

Ce mi-a placut foarte foarte mult, a fost penultimul capitol, imediat ce Oleg iese din spital si se plimba prin oras. E ca un taran din fundul satului care ajunge pentru prima data la civilizatie. Este emotionant, nicidecum ridicol sau amuzant in sensul ridicol.

Ce sa mai, o carte plina de invataturi. O recomand tuturor celor carora le place literatura rusa! (caci daca o recomand tuturor, primesc, din nou, plangeri cum ca s-au plictisit de moarte citind o carte recomandata de mine… e vina lor ca nu stiu s-o aprecieze :-” )